Nostalgie virilă

Ce greu trece timpul când te gândeşti la viitor, când reflecţi asupra amorului pierdut, credinţei sfâşiate de neprihănita ură omenească.
 Mă doare şi sufăr (degeaba) pentru contagioasa urâţenie a prostiei, răspândită printre oameni - vii morţi..

 Ştiu că  nu eşti un înger, cu toţii greşim ,dar ......dacă am avea aripi să fugim în înaltul cerului, să fim judecaţi, apoi să revenim smeriţi şi plini de pietate pe pământ , cu picioarele amorţite de nesaţ.......Cum am fi oare?
 Totul se răfuieşte în sufletul meu tăinuit,hăituit de singurătatea feminismului, de sentimentalismul naiv mascat sub vervă.
Aceasta e viaţa?
Atât am văzut eu din ea până acum?

Mi se pare că îmi lipsesc năzuinţele care mă ademeneau în trecut.
Dar oare sunt ele izvorâte din necesităţile organice ale sufletului meu?!?
Sunt eu oare terminată ca Omul sfârşit al lui G. Papini?

Nu,nu sunt; nu mi s-au secătuit încă comorile ce-mi licăresc timid în suflet.

Acum, când scriu înţeleg orişice nelinişte care m-a cuprins, care m-a consumat inutil.
Şi faptle mele , lupta mea, bucuriile, tristeţile ,deznădejdile nu (cred că) le înţeleg rostul..

Simt cum ceea ce preţuiesc cel mai mult se risipeşte, şi eu nu pot face nimic, nimic........